Bucur Alexandru

Autor versuri  F.Charm Refren: Lume, lume soro lume Te doare, ce nu doare Vezi doar zilele amare Lume, lume n-ai putere Ochii tăi să vrea să vadă Adevăratele probleme. Strofa 1: Aud nefericirea zi de zi pe lângă mine geme Aud familii şi prieteni ce spun că au probleme Adevăratele probleme le vezi peste umăr Şi nu mi-ajung 10 degete să pot să le enumăr Stai 1 minut pe gânduri te rog ascultă-mă copile Şi imaginează-te într-o zi într-un scaun cu rotile Să-ţi cunoşti iubirea pe un chat cu fericirea pupileIar când te vede la-ntâmplare, să-i fie ruşine cu tine S-accepţi că fără aripi pasărea nu zboară S-accepţi ca lumea te priveşte ca o grea povară Să-i vezi cum se plâng ca n-au bani de haine scumpe Să simţi soarele cum arde, vântul şi-o chemare Să vrei să inoţi în larg, dar nu poţi intra în mare Acum trezeşte-te cât încă mai e vreme Deschide-ţi ochii astea sunt adevăratele probleme. Refren: Lume, lume soro lume  Te doare, ce nu doare Vezi doar zilele amare...

Profesorul unei universități a dat următoarea întrebare studenților – Tot ce există este creat de Dumnezeu? Un student a răspuns cu mult curaj: – Da, a creat Dumnezeu. – Dumnezeu a creat totul? – a întrebat profesorul. – Da, domnule. A răspuns studentul. Profesorul l-a întrebat din nou: – Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat și puterea răului, din moment ce răul există. Iar faptele noastre ne definesc pe noi înșine, atunci asta ar însemna că Dumnezeu e rău. Studentul a tăcut auzind un astfel de răspuns. Profesorul se simțea foarte mulțumit. Se simțea mândru, pentru că le-a demonstrat studenților încă o dată că Dumnezeu nu există. Doar că un alt student a ridicat mâna și a spus: – Pot să vă pun o întrebare, domnule profesor? – Desigur, a răspuns profesorul. Studentul s-a ridicat și l-a întrebat: – Domnule profesor, frigul există? – Ce întrebare? Desigur că există. Niciodată nu ți-a fost frig? Studenții râdeau pe seama întrebării dată de tânăr. El a continuat...

Un colț de gând "S-au întâlnit pe-un colț de gând, „Suflet frumos” cu „suflet blând”. Și se plimbau mergând la pas, Prin toamna ce le-a mai rămas. Aveau atâtea să își spună, Câte în soare și în lună, Dar ei doar se plimbau duios, Sufletul blând și cel frumos. Ei își spuneau în sinea lor, În doi e totul mai ușor, Dacă mereu sunt gând la gând, Suflet frumos și suflet blând. Într-un târziu suflet frumos, Privind la frunze ce cad jos, Pe suflet blând îl întreba, Nedumerit în sinea sa: -Cum poți să fii atât de blând, Când peste tot sunt nori și vânt? Dar suflet blând dar curajos, Îi spuse lui suflet frumos: -Eu nu am fost atât de blând , De când cutreier pe pământ, Dar viața m-a făcut sa fiu Blând, răbdător, dar totuși, viu. Dar tu? Cum ești așa frumos? Când toate parcă-ți sunt pe dos. Mereu lovit cu vorbe grele, Însingurat sub cer cu stele. -Eu sunt frumos fiindcă iubesc, Tot ce e simplu și firesc, Iubesc și câmpul plin cu flori, Și ploaia care ...